Transformarea contractului de explorare dintre Sterling Resources şi statul român în contract de concesiune a diminuat drastic beneficiile României. În 1991, sub guvernare FSN, contractul prevedea că 55% din resursele exploatate îi revin automat României. În 2008, sub guvern PNL, statul mai cîştigă doar (cel mult) 13% din producţie (prin redevenţe plătite de Sterling). Ca să reducă de mai mult de patru ori cîştigul României, guvernarea liberală nu a avut nevoie doar de o nesimţire soră cu sabotajul, ci şi de un tupeu penal: a încălcat legea. Cu bună ştiinţă şi cu voioşie.
Fostul fesenist (actual liberal) Petre Roman dădea 55% din resurse statului
Actul fondator al contractelor de exploatare de resurse din Marea Neagră a fost Hotărîrea de Guvern 919 din 1990. Nu ne cereţi să v-o enunţăm, că e secretă. Prin hotărîrea asta, nepublicată, s-au aprobat perimetrele de exploatare de petrol şi gaze din bucata românească de Mare Neagră (sau, mă rog, ce se afla atunci în bucata românească de mare). Un an mai tîrziu, în 1991, se face un nou pas pentru exploatarea resurselor: se emite Hotărîrea de Guvern 508, semnată de premierul Petre Roman. Care spunea aşa: „Se autorizează Rompetrol (societate de stat, la acea vreme – n.r.) să negocieze şi să încheie cu parteneri străini contracte de concesionare, în vederea explorării, a perimetrelor aprobate prin HG 919/1990, exploatării şi împărţirii producţiei de petrol şi gaze ce se va obţine din aceste perimetre“.
Nu insistăm asupra explorării şi exploatării, vă cam prindeţi ce înseamnă asta. Dar ţinem neapărat să vă explicăm ce înseamnă „împărţirea producţiei de petrol şi gaze“. Păi, înseamnă că, din resursele descoperite în Marea Neagră, 55% se ducea direct la statul român, restul de 45% urmînd a fi beneficiul companiei private care deţinea licenţa de explorare. Deci, atenţie, că repetăm: conform HG-ului lui Roman din 1991, 55% din producţie venea direct la statul român.
Tăriceanu, împuşcat la televizor cu gloanţe oarbe despre exploatare
În 1992, o altă hotărîre de guvern arată ce efect a avut HG-ul lui Roman, care autoriza Rompetrol să negocieze cu parteneri străini. E vorba de HG 570/1992, semnată de premierul Theodor Stolojan. Prin care, printre altele, „se aprobă contractele de explorare şi împărţire a producţiei de hidrocarburi din perimetrele nr. 13 (Pelican) şi 15 (Midia)“ (alea cîştigate de România la Haga şi de care se vorbeşte incontinent la televizor – n.r.). Titularul licenţei de explorare era, atunci, compania Enterprise Oil (ulterior, licenţa a ajuns la Sterling Resources, prin vînzări succesive şi legale). Poate aţi observat că, deşi HG-ul lui Roman, din 1991, autoriza Rompetrol să negocieze contracte inclusiv de exploatare, hotărîrea lui Stolojan, din 1992, se referă doar la contracte de explorare. Ceea ce, de altfel (contrar isteriei de la televizor din ultima săptămînă, care făcea o întreagă poveste din aceea că Sterling ar fi avut numai drept de explorare, nu şi de exploatare), nu are nici o importanţă. Explică Theodor Stolojan: „Titularul licenţei de explorare avea ca beneficiu, dacă zăcămîntul de hidrocarburi explorat se dovedea eficient din punct de vedere comercial, 45% din resursele exploatate. Iar de exploatare se putea ocupa orice firmă, plătită pentru serviciul de exploatare“. Sau, cu vorbele lui Petre Roman: „Compania care primea dreptul de explorare putea să angajeze o altă companie pentru exploatare, avea dreptul de a negocia“. V-aţi prins, deci, că marele cîştigător e cel care deţine licenţa de explorare. Aşa că cei care l-au împuşcat pe Tăriceanu cu falsul subiect „explorare versus exploatare“ au tras cu gloanţe oarbe.
Gaura: 3 miliarde de dolari
Conform jurnaliştilor de la Cotidianul, prin diminuarea masivă a beneficiilor României (din cauza transformării contractului dintre Sterling şi ANRM din acord de explorare în concesiune), statul pierde în jur de 3 miliarde de dolari. Cele două perimetre concesionate deja către Sterling şi Petrom ar valora, tot după calculele Cotidianului, aproape 11 miliarde de dolari. În afară, însă, de banii pierduţi de România pe mîna Sterling, fostul premier Petre Roman a acuzat (într-o declaraţie pentru Academia Caţavencu) şi politica statului român în privinţa relaţiilor cu Petrom. „Cel mai grav e că s-au dat resursele la OMV doar pe baza redevenţei, că nu s-a împărţit producţia“, a spus Roman. Din punctul de vedere al fostului premier, inclusiv privatizarea fostei societăţi petroliere româneşti de stat cu o altă societate de stat (dar austriacă, OMV) reprezintă o anomalie.
PDSR a redus cîştigul statului de la 55% la 13%
Însă ce nu se schimbă nici în HG-ul lui Stolojan, din 1992, e formula „împărţirea producţiei de hidrocarburi“. Cu alte cuvinte, cum cereau insistent şi sloganurile din anii ’90, nu ne vindeam ţara. Sau nu integral, măcar, ci doar în proporţie de 45% din resursele de petrol şi gaze. Formula asta de „împărţire“ a resurselor nu s-a păstrat decît pînă în 1995. Cînd, sub mandat PDSR, Parlamentul a scos Legea petrolului (sau 134/1995, pe numele ei din buletinul legislativ). Conform acestei legi, chiar ne vindeam ţara. Adică actul prevedea că, în cazul concesiunilor de resurse, statul nu mai primea 55% din acestea, pe baza unei „împărţiri“, ci doar maximum 13,5%, prin redevenţe. Legea poartă semnătura a doi pedeserişti de frunte: Oliviu Gherman, ca preşedinte al Senatului, şi Adrian Năstase, preşedinte al Camerei Deputaţilor. Aşadar, acestor doi mari oameni de stat (şi partidului lor) trebuie să le mulţumim că resursele statului român s-au dus, prin lege, la privaţi.
Vînt legislativ puternic în 1995, contractul Sterling rezistă în condiţiile iniţiale
În acest moment, sîntem convinşi că liberalii au răsuflat uşuraţi: hai, mă, că ne-am scos, PDSR a dat legea prin care companiile private care au concesionate resursele de petrol şi gaze plătesc doar redevenţă, nu împart cu statul! Ei, Tăricene, uşor, că nu ai scăpat! Pe cît de proastă pentru România e legea asta a petrolului, pe atît de proastă e şi pentru tine. Stai să vezi de ce: la articolul 42 se spune destul de clar că „prevederile acordurilor petroliere, încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi aprobate de Guvern, rămîn valabile în condiţiile în care au fost încheiate pe întreaga lor durată“. Hopaaa! Ce înseamnă asta? Păi, să recapitulăm: contractul cu Enterprise Oil (preluat, ulterior, de Sterling) a fost încheiat înainte de 1995, cînd s-a dat legea petrolului? Da, în 1992. Contractul a fost aprobat de Guvern? Desigur, de Guvernul Stolojan. Acel contract prevedea că producţia de hidrocarburi se împarte cu statul român, nu că firma străină plăteşte redevenţă? Corect: 55% primeşte România, 45% compania privată. Prin urmare, contractul din 1992 rămîne valabil şi după 1995? Rămîne!
Furtună legală în 2004, contractul Sterling nu are nici pe naiba!
În acest moment, pariem, juriştii PNL răsfoiesc nervoşi prin legi şi exclamă: dar legea petrolului din 1995 a fost abrogată! Corect, nimic mai adevărat: Legea 134/1995 a fost abrogată de noua lege a petrolului, acum în vigoare, votată de Parlament în mandat PSD, în 2004. Noii legi îi zice 238. Şi, ghinionul liberalilor, la articolul 61, alin. 1, se spune ceva asemănător cu ce se spunea în vechea lege a petrolului. Şi anume că „prevederile acordurilor petroliere aprobate de Guvern rămîn valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate“. Ceea ce înseamnă, dragi liberali şi măi Tăricene, amator de motoare care funcţionează pe bază de petrol, că şi contractul dintre Sterling şi România (aprobat de Guvernul Stolojan) rămîne valabil. Da, cu tot cu prevederile care spun că producţia de hidrocarburi se împarte cu patria noastră mamă, pe care matale, Tăricene, ai reprezentat-o din poziţia de premier spilcuit şi poliglot timp de patru ani. A, că uitam: nu dumneata, Tăricene, ai fost şi ministru al Industriilor în guvernarea CDR? Păi, se face că tocmai excelenţa voastră, ditamai ministru şi premier, să nu ştiţi ce zice Legea petrolului?
Apocalipsa PNL: contractul încă rezistă, cîştigurile României sînt făcute praf
Practic, ce s-a întîmplat sub guvernarea Tăriceanu? Păi, mai întîi, în 2007, între Sterling Resources (care a preluat licenţa de explorare de la Enterprise Oil, care o obţinuse în 1992) şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (care a preluat rolul Rompetrol, societate de stat privatizată în 1993) s-a încheiat un contract de concesiune. Care prevedea, contrar contractului iniţial aprobat de guvern în 1992, că Sterling nu mai împarte producţia cu statul român, ci plăteşte doar redevenţe. Adică Sterling nu mai dă 55% din petrolul şi gazele scoase din Marea Neagră României, ci plăteşte doar o redevenţă de cel mult 13%. Pe 12 noiembrie 2008 – cînd era destul de evident că 1) guvernarea PNL e pe făraş; 2) decizia de la Haga îi va fi favorabilă României –, premierul Tăriceanu decide să aprobe prin hotărîre de guvern acest contract de concesiune între ANRM şi Sterling. Adică să armonizeze, sanchi, contractul cu Legea petrolului, deşi aceasta prevedea cît se poate de clar că orice contract anterior legii petrolului şi aprobat de guvern rămîne valabil în condiţiile în care a fost încheiat. Or, Tăriceanu tocmai asta n-a respectat.
Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 11 Feb 2009 | Catalin Prisacariu
