Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 06 Mai 2009 | Biroul de Investigatii
Ministrul Paleologu-Pleaşcă nu este primul ministru „pleaşcă“ al Culturii pe care îl are România. Înainte de acesta, ministerul era condus de un alt pleşcar. Dar care era specializat în pleaşca pentru propriul interes. Nu trebuie să ne credeţi pe cuvînt, vă povestim mai jos cum Iorgulescu reuşeşte să folosească un monument istoric celebru al Bucureştiului şi un imobil din centrul Capitalei ca să-şi rotunjească veniturile de liberal plin de iniţiativă.
Ce se întîmplă, doctore, cu Palatul Cantacuzino? Pînă să fie ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu era preşedintele UCMR (Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România). UCMR-ul ăsta primise în folosinţă, înainte de ’89, Palatul Cantacuzino.
După ’89, Palatul Cantacuzino a rămas tot în administrarea Uniunii, adică a lui Iorgulescu, care a condus UCMR din ’91 pînă cînd a devenit ministru. Palatul Cantacuzino ajunsese în patrimoniul statului comunist în 1967, ca donaţie din partea Marucăi Cantacuzino, soţia marelui compozitor George Enescu. Singura condiţie pe care aceasta a pus-o statului a fost ca palatul să găzduiască Muzeul Enescu. Acum însă, după 40 şi ceva de ani de la donaţie, în Palatul Cantacuzino doar vreo trei camere sînt dedicate compozitorului Enescu. Restul încăperilor palatului sînt închiriate de UCMR unor firme, ba chiar şi unui restaurant cu terasă. Nu de alta, dar nu poţi să-ţi hrăneşti maţul de fiţe dacă nu maculezi cu plescăiturile proprii amintirea lui Enescu.
Evident, v-aţi fi aşteptat ca Iorgulescu, în calitate de ministru al Culturii, să se ocupe niţeluş de problemă. Şi nu vă înşelaţi, chiar s-a ocupat. O ştie cel mai bine Ilinca Dumitrescu, fosta directoare a Muzeului Enescu. Ea a avut o serie de intervenţii publice privind soarta nefericită a muzeului. Această mică problemă a fost rezolvată, însă, odată cu trecerea muzeului de sub tutela Primăriei Bucureşti sub cea a Ministerului Culturii condus de Iorgulescu, organizarea unui concurs trucat şi destituirea dumneaei. Ca totul să fie şi mai mişto, Palatul Cantacuzino va primi fonduri europene de 6,2 milioane de euro pentru restaurare. Păi, firmele alea private şi restaurantul nu trebuie să beneficieze de ajutor de la stat?
Cum a compus Iorgulescu „Muzica“ şi conturile
Pe lîngă spaţiul din Palatului Cantacuzino, UCMR deţine (de această dată chiar în proprietate) şi magazinul „Muzica“, de pe Calea Victoriei. Tradiţional, acolo se închiriau spaţii micilor standuri cu instrumente muzicale. Pe la sfîrşitul lui 2006, însă, jumătate din magazin s-a transformat în sediu de multinaţională de telefonie mobilă (Ora*ge). Toată treaba a dus la înghesuirea micilor comercianţi muzicali mai ceva ca în metrourile din Shanghai. Chiriile, însă, au crescut. Un mic tur prin magazin şi am aflat că preţul pe metrul pătrat se învîrte pe undeva între 70 şi 100 de euro, în funcţie de poziţia din magazin. Dar să vedem cine cîştigă din aceste chirii.
În 2002, Adrian Iorgulescu şi UCMR s-au asociat în societatea Muzica 2001, cu scopul de a închiria şi subînchiria imobile. Dacă UCMR a pus la bătaie spaţiul din magazinul „Muzica“, înţelegem că Iorgulescu a venit cu know how-ul, adică cu subînchirierea la suprapreţ. Odată ajuns ministru, în decembrie 2004, Iorgulescu a părăsit acţionariatul, de mînuţă cu UCMR, predînd ştafeta unui anume Ştefan Tomoioagă (omniprezent în mai toate firmele prin care a circulat fostul ministru) şi societăţii Reia Impex. În prezent, Tomoioagă este acţionar unic. Cel puţin pe hîrtie, că în realitate nu vedem cum Iorgulescu ar fi lăsat să curgă roadele muncii sale în buzunare străine. Mai ales că Muzica 2001 a înregistrat o cifră de afaceri de 2,4 milioane RON în 2006, iar în 2007 de 2,9 milioane RON. Asta aşa, ca să nu se mai spună că în cultură nu ar fi bani sau miniştri care nu ştiu cum să scrie cifre mari cu simbolul ăla care seamănă cu cheia sol în coadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu